Minutul de poezie: Marin Sorescu
Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a făcut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, a ocupat funcţia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).
A publicat primul său volum (“Singur printre poeţi”) în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist, în poezie. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul “La lilieci”, un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, “Iona”, care împreună cu alte piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA).
Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa. A condus revista literară “Ramuri” şi a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din Craiova.
A murit în anul 1996, la Bucureşti, la vârsta de 60 de ani, lăsând în urmă în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal, roman.
Una dintre cele mai celebre poezii ale sale este „Am zărit lumină”:
Am zărit lumină pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
La fel de cunoscută este poezia „Trebuiau să poarte un nume”:
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii –
“Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troieneasca toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
