Minutul de poezie: Magda Isanos

Magda Isanos, născută pe 17 aprilie 1916, la Iaşi, a fost poetă, prozatoare şi publicistă, soţia lui Eusebiu Camilar. Părinţii ei au fost Mihai Isanos şi a Elisabeta (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat şcoala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinţii ei, în apropiere de Chişinău, iar liceul la şcoala eparhială de fete din Chişinău. A studiat la Iaşi (1934-1938) dreptul şi filozofia; licenţiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iaşi.

A debutat cu versuri în 1932; s-a remarcat apoi în alte numeroase publicaţii, în acelaşi timp reuşind să îşi ia licenţa în Drept. Toate manuscrisele ei şi ale soţului au fost distruse în timpul unui bombardament, Iaşi, în martie 1939.

Scriitoarea, bolnavă de inimă, a murit pe 17 noiembrie 1944, la numai 28 de ani. A lăsat în urmă, totuşi, o importantă operă literară – poezii, proză, o piesă de teatru, scrisă în colaborare cu Eusebiu Camilar; dar şi o fiică, pe Elisabeta.

În contextul războiului care a forţat-o să se refugieze, părăsindu-şi casa, a scris poezia „Pentru pace mă rog”, apărută în volumul „Cântarea munţilor”:

Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate

şi pentru oameni din singurătate.
Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor.
Şi fruntea îngheaţă, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.

Mă mai rog pentru sângele plin
de întuneric şi spaimă, sânge străin,
nicicând să nu fie vărsat pe pământ,
unde morţii aproape ca florile sînt.

Logodnă de primăvară

Vai, frumuseţea ceasului de-acuma

de ce nu-mi este dat s-o sorb cu
tine,
şi-alături să simţim sub talpă huma
de iarba vieţii grea, cum de
suspine
mi-i inima de când nu te-am văzut?
Vreau soarele, pe degetele
noastre
unite, un inel să făurească;
albastre zările-n privirile-ţi
albastre
să le privesc şi dragostea să crească
din rădăcini bătrâne ca
grădina
(mai mândră decât cea care s-a dus),
să-mi ierţi, şi eu să-ţi
iert, de-asemeni vina
de-a fi iubit mai mult decât am spus.

Totuşi, poate că cea mai cunoscută, dar şi cea mai frumoasă poezie scrisă de Magda Isanos este „Copilul meu, să nu mă cauţi”:

Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: “Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am să râd în flori
şi c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: “Mama n-a fost aşa niciodată!”
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,
şi după felul în care totul tace –
durerea şi grija de mâine –
după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.