Minutul de poezie: Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu a fost un poet român, născut la Târgovişte, pe data de 22 februarie în anul 1810. Este cunoscut mai ales pentru fabulele sale – „Boul şi viţelul”, „Câinele şi căţelul”, „Dreptatea leului” sau „Lupul moralist” sunt doar câteva exemple.

Citim poezia: „Umbra lui Mircea. La Cozia”:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară,
De pe muche de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… printre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirii: un mormânt se dezveleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.
Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,
Şi puternici legioane pe-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute,
Cine oar? poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile îl primesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:
Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite.
În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte.
Şi ai lui sângeraţi dafini 3 naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;
Peste unde şi-n tărie întunericul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormânt.
Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc;
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate,
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.