Minutul de poezie: Iulia Hasdeu

Iulia Haşdeu, născută pe 14 noiembrie 1869, a fost o tânără scriitoare şi intelectuală româncă, poetă de limba franceză, fiica savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu. Tânăra deosebit de talentată era interesată şi de muzică, pictură, filosofie şi avea înclinaţie pentru limbile străine.

A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, începând cu vârsta de 16 ani. Fusese un copil supradotat: la opt ani neîmpliniţi a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. A scris preponderent poezie, dar şi piese de teatru, poveşti şi povestiri. Din păcate, opera sa a devenit cunoscută postum, căci Iulia Haşdeu s-a stins din viaţă la numai 19 ani.

Citim poezia „Singurătate”, scrisă cu cinci luni înainte de moartea autoarei:

Hai, suflete în zbor departe,
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!

Să ne-avîntăm în infinit…
Sondînd superba înălţime
Să rătăcim în zări sublime,
În cer de-azur, locaş rîvnit;
Dorind al tainei infinit,
Uita-vom sumbra adîncime.

O, suflet, duh ales şi pur,
Săltînd din pămînteasca tină,
Să–ţi rupi cătuşi de vizuină;
Deci, lasă–ţi corpul, beci obscur,
Şi vino în eternul pur,
Să facem baie în lumină.

O, vino să ne bucurăm
De-a fericirii plinătate!
În drum de-o fi vreo greutate,
Găsi-vom, totuşi, ce sperăm;
Căci vom putea ca să gustăm
A liniştei singurătate.

Şi vom dezveli deodată
Eterne taine, mult profunde,
Ce infinitul le ascunde
Acestei lumi, ce-n van le cată;
Şi vom zîmbi, ca de-o erată,
De-a lumii cunoştinţe scunde!

Al nostru ochi descoperi-va
Reala faţă-a tot ce este
Şi printr-o vrajă, ca-n poveste,
Tot universul lămuri-şi-va
Secretul, care-atunci vorbi-va
Din fir a păr – măreaţă veste;

Iar adevăr, frumos şi bine,
Făr-a răni cu-a lor prezenţă,
Ne-or apărea chiar în esenţă,
Cu străluciri de tot senine;
O, suflet, fericiri divine
Ne-or copleşi prin excelenţă!

O, sfînt deliciu, voluptate!
Să contemplăm esenţa pură
Şi-a tale taine, o, Natură,
Şi frumuseţi abia visate!
E o supremă voluptate,
Al cărei dor e o tortură.

Ah, ce tortură negrăită! –
Tu, suflete nemuritor,
Ai vrea să te înalţi în zbor
Spre bolta cea nemărginită;
Dar nu poţi – caznă negrăită!
Să scapi de corpul tîrîtor.

Zadarnic dorul te-nfioară,
Vrînd taine mari să descifrezi;
Să zbori şi dulce să visezi,
Ca un avar l-a sa comoară,
Căci corpul greu te împresoară
Cu lanţul gliei, să cedezi.

Dar să răbdăm. E-o zi anume,
Cînd sufletul se liberează,
Sfărmîndu-şi lanţul, şi pe-o rază,
Senin se-nalţă, ca din spume,
Spre-al său locaş din altă lume
Şi în lumină se-mbăiază.

O, suflete, speranţa-i mare…
Fixat e ceasul cînd ai să treci
Urcînd pe sfintele poteci;
Frumoasa zi – frumos dispare.
O, suflete, spranţa-i mare:
Totul trece… Dumnezeu e-n veci!