Minutul de poezie: Lucian Blaga

Lucian Blaga a fost poet, dramaturg, filozof, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician şi diplomat; s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”, după cum scria el însuşi. Pe lângă volumele de poezii, Lucian Blaga a lăsat în urmă piese de teatru („Meşterul Manole”, „Cruciada copiilor” etc.) şi volume de proză („”Hronicul şi cântecul vârstelor”, „Luntrea lui Caron”), dar şi o bogată operă filosofică.

Între 1939 şi 1948 a fost profesor la Catedra de Filozofia Culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literarăşi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959).

Volume de poezii:

Poemele luminii (1919)

Paşii profetului (1921)

În marea trecere(1924)

Lauda somnului (1929)

La cumpăna apelor (1933)

La curţile dorului(1938)

Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962).

Dramaturgia lui Blaga, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965).

Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică – Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933),Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937).

Proză:

Culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri

„Hronicul şi cântecul vârstelor”, romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (ambele publicate postum)

Pietre pentru templul meu (1919).

S-a stins din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: “Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

El a transpus acest crez în una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”:

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

(1919)

Din volumul „În marea trecere”, citim poezia „Către cititori”:

„Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.”