Minutul de poezie: Nichita Stănescu
Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, şi a încetat din viaţă pe 13 decembrie, 50 de ani mai târziu.
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea“Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.
E greu de ales între poeziile sale, pline de semnificaţii şi de frumos. Iată numai un exemplu, celebru printre îndrăgostiţi:
“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?… “
(„Poem”, din volumul „O viziune a sentimentelor” – 1964)
“Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ. “
(„Evocare”, din volumul „Operele imperfecte” – 1979
